﻿PRESSA, BUCURESCI, 3 DECEMBRE 1877

  Faptul căderei Plevnei este foarte însemnat, nu numai ca merit şi glorie militară pentru ambele armate, cea rusească şi cea română, dar mai ales prin importanţa şi consecuenţele politice, ce au să decurgă dintr'însul, atât la raport cu pacea viitoare, cât mai cu seamă pentru interesele noastre române.
  În această nouă faţă a lucrurilor, de natură a putea face pacea mai apropiată, este urgent şi neapărat, pentru noi toţi Românii, de orice partidă, a ne da bine seamă de interesele ce avem a susţine şi a apăra la viitoarea pace, de ceea ce trebue să ne silim a dobândi prin acea pace, de condiţiunile cu cari noi înţelegem esistenţa noului Stat român.
  Fi-vom şi noi admişi a fi direct ascultaţi în congresul păcei, ca unii ce am fost parte beligerantă? Nu scim; aceasta va face obiectul tractaţilor diplomatice, şi negreşit că guvernul va pune toate silinţele, ca să ni se recunoască acest drept. Să sperăm, cel puţin, că Europa nu va mai comite şi acum, ca la 1856, greşiala de a decide soarta noastră fără a ne asculta.
  Oricum însă ar fi, pentru moment, aceea ce ar trebui să ne preocupe esclusiv, în aceasta a doua faţă a evenimentelor resbelului actual, sunt interesele ce avem noi a susţine la viitoarea pace, pe care Mesagiul deschiderei Adunărilor o credea apropiată după căderea   Plevnei.
  Participarea Românilor la resbelul actual este astăzi un fapt îndeplinit. Noi am criticat modul cum ea s'a făcut, procedura după care s'a efectuat. Dar lucrul s'a făcut, şi nu de noi depinde a mai desface aceea ce s'a făcut. Armata romană s'a purtat cu demnitate, cu o bravură esemplară, şi gloria ce ea a căpătat pe câmpul de bătaie, ca şi bravul ei Comandant Superior, Domnitorul nostru, este un fapt istoric, care aparţine naţiunei, şi de care ne fălim cu toţii.
  Acest fericit rezultat a scăpat onoarea naţiunei, şi a făcut să peară îndoelile chiar în ochii acelora, cari nu credeau în bravura română.
  Noi însă, Românii, cari nu ne îndoiam nici de valoarea, nici de vitalitatea noastră, rămâne a ne gândi acum la cele-l-alte resultate de o ordine politică foarte însemnată, ce trebue să căutăm a dobândi, în urma atâtor sacrificii, ce am făcut.
  Partidul, ce represintăm, s'a pronunţat deja prin pressă, şi deunăzi în Senat, atât asupra răspunderei ministerului pentru modul participărei la resbel, cât şi în privinţa politicei noastre naţionale. Chestiunea răspunderei ministeriale  s'a lăsat a se discuta  pentru alt timp mai oportun, când vom crede că o putem face fără a vătăma întru nimic interesele de o ordine mai presus de chestiunile interioare de guvern sau de partid.
  Politica însă naţională, discuţiunea adică a resultatelor ce trebue să căutăm a dobândi din faptele deja îndeplinite, nu are a face cu răspunderea ministerială din trecut, dupe cum aceasta s'a espus prea bine în programul partidului conservator de toate nuanţele, ce am publicat la 27 ale trecutei luni.
  Fideli dar acestei programe, care, deşi formulată de o partidă, espune însă nisce principii cari aparţin naţiunei întregi, repetăm că trebue să ne preocupăm de acum înainte mai ales de soluţiunea ce trebue să dobândim de la un congres al păcei. Aceasta ar trebui să ocupe egal pe toate organele de publicitate, fără deosebire de culoare; căci, în fine, dacă această soluţiune va fi bună, toţi, fără deosebire, ne vom bucura de dânsa; dacă va fi nenorocită, iarăşi toţi, fără deosebire, vom suferi. Desbinarea ar fi pe atât de nelogică, pe cât şi fatală.
  Dorim cu toţii pacea, şi toţi avem speranţa că, acum, după căderea Plevnei, ea se va putea mai lesne încheia. Iată un punt de unire între toţi.
  Susţinem iarăşi, toţi deopotrivă, recunoascerea independinţei noastre de către Puterile europene. Acesta este un alt punt de unire între noi toţi.
  Suntem asemenea toţi convinşi, că Rusia va fi cea d'întâi putere, care ne va ajuta ca această independinţă să se recunoască.
  Asupra căror altor puncturi rěmâne acum a ne Înţelege? Rămâne a ne înţelege şi a lucra cu toţii, aşa, cum Statul nostru, liber şi independinte, să capete acea posiţiune internaţională, care este conformă cu dorinţele şi vederile ce totdauna Românii au avut, şi cari au constituit politica lor naţională şi tradiţională.
  Scim, în adevăr, că Românii, proclamând independinţa, au voit totdeodată să conserve Statului român o esistenţă propriă, şi să nu abandoneze posiţiunea de bulevard pe Dunăre, ce marile Puteri europeane le-au creat la 1856. Aâvnd această posiţiune, trebue să căutăm a da toate garanţiele, că noi nu vom fi o causă de turburări, de îngrijiri, sau de agresiuni pentru alţii, şi că micele noastre puteri vor servi numai la apěrarea noastră strictă, fără a ne amesteca în certurile nici unuia din puternicii noştrii vecini.
  Pentru ca să putem dar dobândi şi conserva această posiţiune internaţională, trebue să declarăm cu toţii şi să lucrăm din toate puterile, nu numai ca independinţa noastră să fie recunoscută, ci tot-de-odată ca Statul nostru să fie declarat neutru şi garantat colectiv de toate marile Puteri ale Europei.
  În aceste puţine cuvinte se resumă toată politica noastră naţională. Deaca noi toţi, - carii alt-fel putem fi divisaţi în chestiuni interioare, însě cari am dat probe altă-dată că scim a ne uni când este vorba de interese mari naţionale - vom sci a ne uni în susţinerea acestei politice naţionale, este multă probabilitate că vom isbuti şi acum.
  Asceptăm să vedem, asupra acestui punct, şi opiniunea altor organe de publicitate, cari nu aparţin partidului conservator, său liberal-moderat. Asceptăm, mai ales, să vedem şi opiniunea confraţilor noştri de la Românul.
  Cu acest organ suntem deja de accord în privinţa unei opiniuni ce a emis de mai mult, că adică trebue să ne silim a obţine, prin pacea viitoare, ca să se dărâme cetăţile otomane de pe malul drept al Dunărei. Această idee este foarte legitimă, şi are o mare importanţă pentru noi; ea se impune chiar, până la un punct, de libertatea navigaţiunei Dunărei. Acest subiect fiind foarte important, ne propunem a’l studia într’unul din numerile viitoare. 
  Majestatea Sa Împăratul Rusiei va sosi luni în Capitala noastră, care va avea marea onoare a’l avea de oaspe până marţi seara. Toţi Românii din capitală vor fi fericiţi a esprima, către putintele şi marele Suveran al Rusiei, simţimentele lor de admiraţiune şi de devotament, atât pentru calităţile personale eminente ale marelui Suveran, cât şi pentru simpatiele şi buna-voinţă, ce se scie că are pentru naţiunea română.
  În urma dorinţei esprimate din mai multe părţi, publicăm aci, in extenso, remarcabilul discurs, ce a pronunţat domnul Basiliu Boerescu, în numele partidului conservator de toate nuanţele, în şedinţa de la 26 Noembre, cu ocasiunea discutărei răspunsului la Mesagiul Tronului, şi prin care a desvoltat, mai pe larg programa acestui partid, publicată în Pressa, încă de la 27 Noembre trecut.


PRESSA, BUCURESCI, 5 DECEMBRE 1877.

      Luarea Plevnei este, fără îndoială, evenimentul cel mal important al resbelului actual.
      După ce se isbi şi se înfrânse în contra ei un corp considerabil al armatelor imperiale, şi fu causa ocasională şi imediată a intrării noastre în acţiune, ea opri în loc, în timp de mai multe luni, armatele ruso-române, şi servi de ecatombă la mii de mii de luptători!...
      În fine - Plevna căzu...
      De impresiunea, ce acest fapt militar va produce în Constantinopoli, depinde soarta resbelului.
      Daca Sublima Poartă nu va crede învingerea destul de însemnată, şi are încă încredere în resursele şi forţa sa de resistenţă; dacă, mai cu seamă,  aducându’şi aminte de ultimul discurs al lordului Beacoinfleld, care era o încuragiare la rezistenţă, ea crede că, curând sau mai târziu, Englitera va interveni; Turcii vor continua lupta, şi armatele rusesci se vor îndrepta spre Sofia şi Adrianopoli, ca sa continue peripeţiile răsboiului şi să provoace noi eventualităţi în favorul păcei.  
      Dacă din contra, cabinetul ottoman se va abandona descuragiărei, având mai cu seamă în vedere ultimul discurs al lordului Derby, care lasă să se înţeleagă că Turcia nu are să aştepte vre-un ajutor militar din partea Engliterei, el va priimi mediaţiunea, ce nu va lipsi a i se face de vreuna din marile Puteri, şi pacea se presintă ca o eventualitate probabilă.
      În orice cas, oamenii politici trebue încă de acum să se preocupe de condiţiunile în cari se va încheia pacea.
      Până acum, un tractat iscălit de toate Puterile cele mari ale Europei, tractatul de la Paris, regula situaţiunea politică a Turcie şi a populaţiunilor creştine din Orient, precum şi situaţiunea politică a României.
      Acest tractat este acum sfâşiat în toate clausele sale, afară de cea privitoare la partea Basarabiei, ce  s’a anexat prin tractatul din Paris teritoriului român, şi  care singură mai aduce aminte Rusiei epoca resboiulul Crimeei.
      Un tractat iuternaţional european disparând, noile condiţiuni şi transformări politice ale Europei orientale se vor regula ele oare iară-şi printr’un tractat internaţional european la care să ia parte toate puterile semnatare ale primului tractat care se desfiinţează. 
      Aceasta este, fără îndoială, dorinţa cabinetului englez şi, până la un oarecare punct, şi al cabinetului austro-ungar.  Aceasta însă nu este dorinţa Rusiei, şi pare nici însă-şi a Germaniei.
      Dacă prima idee va triumfa, un congres european va decide de soarta Orientului şi a Statului român. Isbuti-va guvernul nostru să obţie ca plenipotenţiarul român să represinte, înaintea tapetului verde al diplomaţiei, Statul român suveran şi independent;  el, care n’a isbutit până acum a face să ni se recunoască independinţa de însuşi Impăratul Rusiei, ale căruia armate el declară pe de altă parte că le-a scăpat de a fi aruncate în Dunăre, prin participarea noastră la răsboiu; el, care n’a isbutit nici măcar a face să ni se recunoască titlul de putere beligerantă?...
      În a doua ipotesă, pacea va fi încheiată numai între Rusia şi Turcia, sub auspiciile Germaniei şi nu fără ca Austria să exercite o influenţă considerabilă asupra condiţiunilor păcei; interesele sale fiind prea strâns legate cu condiţiunile politice ale populaţiunilor chreştine din Orient, şi alianţa celor trei Puteri ale Nordului fiind âncă un fapt real şi positiv.
      În acest cas, gânditu-s’a guvernul nostru la posiţiunea ce va avea Statul român la încheierea păcei?
      Dacă acest guvern nu s’ar compune de oameni politici cari, după spusele Românului nu voesc a se conduce ca cămătarii şi n’au trebuinţă de zapis, emanet şi fiţuică (ascultaţi jale!), el ar fi încheiat cu guvernul rusesc un tractat, (fără de care nu poate fi alianţă, diplomaticesce vorbind), în care ar fi prevădut posiţiunea sa la încheierea viitoarei păci, şi plenipotenţiarul Statului român ar fi iscălit tractatul de pace alăturea cu plenipotenţiarul  Rusiei şi al Turciei. 
      Este adevărat că, dupe noua teorie adoptată de guvernanţii de astă-di, ni se va respunde că nici atunci n’avem a ne conduce ca cămătarii, şi că nu vom avea trebuinţă de zapis,emanet şi fiţuică!!
      Mărturisim că, din parte-ne, cari avem alte teorii, ne preocupă şi ne îngrijasce foarte mult condiţiunile în cari se va ofla guvernul român la încheierea păcei; şi, totuşi, sperăm că el va avea în vedere vechia teorie dupe care naţiunile stabilesc interesele lor reciproce prin tractate.
      ...Dar, dacă aceia, cari ţin în mână destinele României, dau probe de o atât de piramidală ignoranţă despre cele mai elementare noţiuni de politică şi diplomaţie, ei sunt însă foarte tari, foarte experimentaţi, foarte instruiţi, în arta de a... semăna ura între partite şi a preumbla falca discordiei şi învrăjbirei printre fiii în doliu şi sângerândi ai aceleaşi Patrie! 
      Cine ar crede că Preşedintele Camerei, inspiratorul guvernului pe de o parte, iar pe de alta luminătorul (sic) opiniunei publice în România,  nu a găsit altă idee să exprime deputaţiunei de orăşeni şi de studenţi, ce se dusese să’l felicite (!!) pentru căderea Plevnei, de cât dicându-le: că ei nu trebue să se odihnească şi să fie linisciţi, de cât când va cădea şi se va dărâma şi cealaltă Plevnă..., Plevna reacţiunei, care amerinţă libertăţile României!... şi, prin racţiune, d. Preşedinţe al Camerei înţelegea tot ce nu este radical şi devotat orbesce guvernului de astă-di!!...
       Profund trebuie să fie înrădăcinat în inima d-lui Preşedinte al Camerei sentimentul de distrucţiune, pentru ca acest sentiment să persiste a’1 inspira într’o di aşa de solemnă ca aceea în care ţeara întreagă vărsa lacrimi de bucurie şi de întristare în acelaşi timp, gândindu-se la luarea Plevnei, dar âncă şi la scumpele vieţi ce ea ne-a costat!
      Când ne gândim că istoria ţărei noastre ne arată, că totdauna, în chestiuni naţionale şi însuşi în momente mult mai puţin grave decât acelea în cari ne aflăm, toţi românii au fost uniţi în spirite şi în inimi, un sentiment de profundă întristare ne coprinde vădând lamentabila stare de discordie, ură şi învrăjbire, al cărei trist specatol îl presintăm Europei în momentele de faţă. 
      Progresul doctrinelor subversive şi a teoriilor demagogice au pervertit, fara îndoială, spiritul naţional. 
      Ele au introdus în sînul societăţei române un germen fatal de disoluţiune, care se desvoltă în proporţiuni pline de întristare pentru present şi de ameninţări pentru viitor. Dacă guvernanţii cred, că vor face o Românie mare, independentă şi fericită, distrugând, suprimând şi disolvând tot ce nu este radical, revoluţionar şi demagogic în ţeară, îi deplângem profund şi le dicem, împreună cu marele poet florentin: Quai a voi anime prave, non disperate mai veder la cielo!
      Nu este soarta foştilor miniştri puşi subt acusaţiune, care ne face să ne interesăm despre cele ce se petrec în Cameră, în chestiunea procesului ce li se face de către guvernul Brătianu-Cogălniceanu şi partidul radical, ce el represintă la putere. 
      Deşi aceşti foşti miniştri sunt şefii recunoscuţi şi autorisaţi ai partidelor conservatoare şi liberal-moderate din România; şi deşi danţul macabru, ce se joacă împrejurul lor, e de natură a descepta în ţeară, în aceste momente supreme, ura şi discordia; totuşi, ce ne întristează mai mult în această tristă comedie este că vedem aci unul din simptomele gravei maladii sociale de care suferim: demagogia, plină de invidie şi de neputinţă, ce nu poate trăi decât căutând pretutindenea să distrugă toate superiorităţile de talent, de merit, de sciinţă, de esperienţă şi de serviciuri aduse ţărei! Ea voesce să stabilească sălbatica egalitate a ignoranţei turbulente, care nu scie decât a vântura naţiunea, ca vânturătorii pleava!


PRESSA, BUCURESCI, 7 DECEMBRE 1877.

   La 27 Iuliu, 1877, în numerul 150 al Pressei neîndoindu-ne un singur minut de bărbăţia şi avântul soldaţilor noştrii, diceam între altele:
   «Soldatul n'are să se preocupe «de chestiunile politicei dilei. Situaţiunea politică, ca şi oportunitatea acţiunei... acestea privesc pe miniştrii. Răspunderea cade asupra acestora, şi numai purtarea în acţiune priveşte pe soldatul, ce luptă.
   Sus dar privirile noastre. Toţi să ne aducem aminte, ca arma română trebue să se arate demnă de trecutul glorios al românilor. Eroul de la Rahova şi de la Valea-albă priveşte deja legiunile noastre, cum, pline de reminiscinţele trecutulul, se pregătesc a împodobi, cu noi aureole de glorie,  numele şi arma română.
   Sunt astă-di împliniţi tocmai patru-sute şi unu de ani (1), de când primul luptător al unităţei române, îmbărbătat şi de sacrul cuvânt al mamei, îşi strânse oştile ostenite, şi risipind cu desăvârşire «pe trufaşul inimic, ce începuse a sărbători o vremelnică victorie contra noastră, isbuti a aşeda ridicat drapelul ţărilor române şi a asigura un viitor demn şi liniştit fiilor şi urmaşilor săi.
   Sub auspiciile dar a unor asemenea aduceri aminte, proced oştile române spre câmpul de lupta şi de onoare.
   Drapelul tricolor e pur şi fără pată; să’l purtăm necontenit astfel, fraţilor de pe câmpul de luptă!
   Astă-di, sub un alt descendinte de eroi, nu ne îndoim că, bărbăţia română va fi la înălţimea pericolului ce ameninţă ţara, că ea va şti să culeagă acelea-şi avantage ca şi în trecut, pentru a asigura României un viitor măreţ, demn şi liniştit...
    Astă-di dar, când încredinţările noastre au fost adevărate; când ostaşul român s’a arătat demn de tradiţiunile noastre strămoşesci; când umbrele eroilor de la Rovine şi de la Valea-Albă pot cu mândrie să privească pe fraţii noştri, cari au luptat la Griviţa şi la Plevna, în August şi în Noembre; nu ne rămâne, de cât a ne închina cu respect bravilor cari au cădut în aceste lupte sângeroase, şi a saluta cu mândrie şi cu o mulţumire legitimă pe ostaşii noştri, cari au făcut onoare numelui de Român.
    Domnitorul ţărei, în capul oastei, a arătat naţiunei că scie să conducă la glorie armele române, cum Domnii noştri de altă-dată ştiau, prin bărbăţia lor, să ferească ţara de primejdii cumplite. Drapelul rămân a rămas şi de astă-dată pur şi fără pată, şi noui aureole de glorie au împodobit numele şi armata română. 
    Soldatul a făcut tot ce era de datoria lui să facă. 
    Să vedem acum ce vor face miniştrii, pentru a isbuti să ne asigure un viitor măreţ, demn şi liniscit, cum diceam pe 27 Iuliu; căci aceste cuvinte urmau credinţelor ce arătasem deja în numărul 129 al Pressei, când repetam cabinetului radical următoarele: 
   Dacă ministerul are asigurări puternice că cooperarea noastră este nu numai tolerată, dar încă bine priimită; dacă esistă tractat pe un picior de perfectă egalitate; dacă avantage sigure, iar nu eventuale, ni se stipulează; dacă nu suntem lăsaţi hasardalui; dacă în viitorul congres s’a însemnat deja, de puternicul imperiu, scaunul ce va ocupa plenipotenţiarul român; negreşit atanci, în asemenea casuri, şi cu asemenea garanţii, ar putea cabinetul să hotărască trecerea Dunărei... 
   Acum însă, fiindcă Românul ne dise că nu avem trebuinţă de zapis, chezăşie, nici emanet, ne permite oare confratele nostru de la foaia radicală a’l întreba: cum se face ca, din atâtea tunuri de la Plevna, nouă să nu ni se recunoască dreptul de a lua de cât 30 numai? Împăratul tuturor Rusiilor a plecat la Petersburg. Disu-s’a ceva - nu dicem scrisu-s’a ceva - în privinţa prelungirei resbelului, în privinţa posiţiunei noastre după plecarea Împăratului, în privinţa rolului ce vom avea în congresul viitor, sau în negociaţiuni ce se vor ţine între Puterile beligerante? Suntem sau nu Putere beligerantă? Va trata altul pentru noi, şi cine va fi acela? Sau noi singuri vom trata? Ş’atunci suntem Stat independinte recunoscut. Ş’atunci, cum de n’am fost priviţi demni a încheia, cu aliatul nostru de fapt, nici o convenţie scrisă?...
   Noi, profanii, nu putem înţelege aceste mistere. Ne-am mulţumi deocamdată şi cu răspunsurile pithice, ce pretresă nebănuită ar putea să ne dea de pe înălţimea tripodului.
   Românul dar să vorbéscă, şi noi, profanii, să ascultăm cum radicalii au hotărît despre soarta şi viitorul naţiunei române!...


PRESSA, BUCURESCI, 14 DECEMBRE 1877.
      
      Aflăm, cu vie plăcere, că Măria Sa Domnitorul, Suveranul României, Învingătorul Plevnei, are să intre în Capitală, înturnându-Se de pe câmpul de resbel, mâne, Joui, 15 decembre. 
      Orice  am dice pentru a felicita  Căpitanul oastei române, Care a condus aşa de vitejeşte brava noastră armată, din isbândă în isbândă, pană la luarea cetăţei neînvinsului Osman, ar fi mai prejos de ceea ce simte inima noastră, mai prejos de adânca gratitudine către Măria Sa şi de mândria legitimă, ce avem pentru suveranul nostru.
      Vodă Carol, urmând, pe de o parte cu sfinţenie vechile noastre tradiţiuni, când Domnii Români se întorceau încărcaţi de glorie şi de reuşită, pentru mărirea prestigiului armelor române, pe de alta, ca un adevărat descendinte de Eroi, arată României şi Europei, că fruntea ce poartă coroana lui Mircea ş’a lui Ştefan este măreaţă şi demnă, că sabia, ce are prinsă, egalează cu sabia celor ce au luptat la Rovine şi la Valea-Albă. 
      Poporul bucurescean e dator să facă domnitorului nostru o priimire strălucită, măsurată cu purtarea bărbătească ce Căpitanul oastei române a avut-o pe câmpul de luptă. 
      Cu mic, cu mare, toţi să-I eşim înainte, felicitându’L de bună venire, urându’I viaţă lungă şi fericită, urându’I ca în timpul vieţei şi Domniei Sale să nu numere în cartea Sa decât tot pagine frumoase şi măreţe, cum până astă-di într’una ne-a dat ocasiunea a număra. 
      Purtarea Domnitorului nostru a fost corectă. 
      Românii din toate unghiurile ţărei au de cât recunoscinţă adâncă pentru Domnitorul lor. 
      Ca oştean, a fost brav; ca şef suprem al armatei, a fost dibace şi de plin de pricepere; ca strategist, a avut ocasiunea să arate că direcţiunea Sa a fost cea mai nemerită... 
      Domn constituţional, o singură dată nu a dărâmat teoria ce domneşte, că Domnul planează mai presus de certele şi divisiunile partidelor. Sub asemenea dar convincţiuni şi credinţe, presintăm cu adânc respect salutările noastre Domnitorului Carol, şi stăruim pe lângă toţi bucurescenii să salute în Vodă Carol pe vârful Dinastiei române şi pe Regele Ţărei!...
            De un timp încoce, Românul îşi dă o vădită silinţă, ca să agite cestiunea turburărilor din Ungaria şi să facă dintr’ânsa o gogoriţă, pe de o parte, spre a speria mereu cu dânsa pe cei nepricepuţi; pe de alta o armă, spre a isbi cu ea necontenit în protivnicii săi politici.
      Este bine să ne dăm odată seama, franc şi limpede, despre această nouă gogoriţă, despre această nouă armă, de care guvernamentalii noştri par atât de preocupaţi, încât ating ridicolul.
      Toţi scim, cu cat sgomot, Românul de acum două sau trei luni, reproducea, dupe un diar umoristic radical din Pesta, numit Lámpás, înaintea chiar a primului său Bucuresci, un pretins apel la revolţiune şi la invadare, iscălit de cate-va nume unguresci, mai mult seau mai puţin cunoscute, aruncând partidei conservatoare, ce represintăm, insulta că ar fi solidară la acel apel, că s’a înţeles cu ungurii, ca să restoarne guvernul naţiunei, să trădeze ţeara în mânile lor, şi alte asemenea absurdităţi.
      Toţi scim iarăşi, cu câtă stăruinţă Românul, surprins chiar a doua di, de cătră diarele conservatoare, asupra ridicolului, continuă mereu d’atunci a face pe cititorii săi să creadă, că acel apel nu era apocrif şi că într’adevăr o conspiraţie se urzise între partidele conservatoare de la noi şi sub-scriitorii acelui apel unguresc.
      Cu toţii vădurăm apoi, în fine, cum Românul, profitând de o nouă demonstraţiune, petrecută dilele acestea dinaintea reşedinţei primului ministru unguresc din Buda, veni să ne dea o aspră lecţiune, spunându-ne că una este Austria şi alta este Ungaria; că, pe când cea d'ântâi, pe care acum doui ani o injuria pe toate tonurile, adi ne voesce binele, - ceea ce am dovedit şi noi în mai multe rânduri; - cea din urmă nu tinde de cât a ne invada şi a face rău ţării, in conspiraţie cu conservatorii, etc.
      Dar să ne înţelegem odată, pentru Dumnedeu, şi să sfîrşim cu această comedie, ce nu se poate îndestul stigmatisa, şi pi care confraţii de la Românul, continuă s'o joace, în deriderea adevărului, cu atâta lipsă de sfială.
      Mai întâi de toate, ţinem a stabili un lucru: Am fi înţeles, poate, ca Românul să arunce în sarcina noastră o simpatie, sau o conspiraţie – cum o numesce dânsul—cu guvernul unguresc. Susţinem că Românul ar fi înaintat o mare eroare şi în casul acesta; dar, în fine, poate ar fi reuşit să amăgiască mai lesne pe cei nepricepuţi: de oare-ce, cabinetul d-lui Tisza, fiind eşit din sînul Centrului parlamentar al Ungariei, ar fi putut să dică, de şi fără succes, că cei ce se aseamănă se adună, că cel puţin dupe însăşi credinţa d-nealor, conservatorii sunt aceiaşi, precum, şi dupe noi, radicalii sunt  aceiaşi, în toate ţările. Şi poate nici nu ne-am fi ruşinat de o atare simpatie; căci fără a ne amesteca în politica interioară a acelui Stat, - numai Românului i se permite asemenea lucru! – cu toţii cunoascem politica esterioară, prudentă şi eminamente conservatoare, urmată de comitele Andrássy, prin urmare şi de şeful cabinetului ungar, mai ales în cestiunea Orientului; toţi scim, cu câtă energie d. Tisza a procedat contra resvrătitorilor săcui din Transilvania, spre a restabili şi menţine buna ordine în Stat, şi cum primul ministru al Ungariei, în dilele din urmă, a refusat a priimi deputaţiunea meetingului ţinut la Pesta, care meeting luase hotărîrea :  <La arme !>
      Dar a veni confraţii noştri de la Românul şi a publica în capul organului d-nealor un apel revoluţionar, subsemnat de numele celor mai de căpetenie radicali ai Ungariei, cum este : Simonyi, Joakai, Helfy, Orbán Balázs, Mocsári, Irányi, Vearhovay, Klapka şi alţii, ş'apoi a ne atribui nouă solidaritate c’un asemenea apel şi conspiraţie cu asemenea bărbaţi, este o lipsă de logică şi sfială, tot atât de mare, ca şi când ne-ar atribui un contact de idei şi sentimente c’un Naquet, Ordinaire şi Floquet din Franţa, seaŭ c’un Serurie, Carada şi Fulger de la noi!...
      Aceasta o-dată stabilit, facem o modestă întrebare confraţilor noştri de la Românul :
      Ce ar fi dis oare d-nealor, deaca, în împrejurările de facia, s’ar fi găsit la putere partidul conservator, iar nu d-nii   Rosetti-Brătianu, şi, prin urmare, pretinsul manifest al   radicalilor unguri ar fi apărut fiind  d-nealor în oposiţie? Tot noi am fi conspirat ş’atunci cu ungurii, ca să resturnăm guvernul şi să aducem invasia în ţeară? Ore ş’atunci acel act ar fi fost un atentat la siguranţa Statului român, şi iscălitorii lui nisce brigandi, cari tindeau să intre hoţesce în ţeara Românilor? Ori ar fi fost un act de patriotism şi de prietinească bună-voinţă, pentru a scăpa ţeara de guvernul <nopţei şi al trădărei>, şi a restabili vechile noastre legături cu Poarta, pentru care Românul, şi cu ai săi, acum  doi ani erau atăt de geloşi; iar iscălitorii manifestului nisce amici devotaţi ai României, inspiraţi de cel mal înalt patriotism şi liberalitate, dupe cum erau la anul 1860, când se trudeau, prin d-nii C. A. Rosetti şi I. Brătiaun, a convinge pe Vodă-Cuza să invadeze câmpiile Ungariei şi să răstoarne, cu revoluţionarii unguri, tronul Habsburgilor?!...
      Or-cum, noi, de şi sciam că una din principalele însuşiri ale radicalilor este ingratitudintea,  nu ne asceptam însă ca Românul să vină şi să atace astă-di, cu atâta hotărîre, pe acei ce serviau, acum trei   ani, cu atâta îndatorire, causa radicalilor, publicând prin organele lor acele serii de articole injurioase la adresa partidului conservator atunci la putere; articole trimise de cei de la Românul, spre a fi mai târdiu reproduse în coloanele  sale şi în cele-l’alte gazete radicale, dupe cum s’a întâmplat cu acea serie de articole intitulată <Relaţiunile de partid în România>, publicată în anul 1874 prin diarul Hon din Pesta, organul radicalului Joakai (unul din semnatorii pretinsului manifest unguresc) şi reprodusă dupe aceea de organele demagogiei noastre, spre a proba cât de mult opinia străinilor era ostilă guvernului şi Camerelor române de atunci!...
      Noi nu avem nici o temere de principiile ce profesăm şi de simpatiile ce avem pentru partidele conservatoare din ori-ce ţeară; de oare ce în însăşi această denumire se coprinde principiul ordinei ş’al adevăratului patriotism, pe cari se intemeiază interesul bine înţeles al ver-cărei ţeari ş’al ver-cărei naţiuni, ce tinde la progres, iar nu la ruină. Ei bine, de ce  Românul nu are această francheţă, acest curagiu?   De ce se lapădă de semenii săi, de radicalii din Ungaria, aruncând faptele acestora în sarcina noastră? 
      Ne oprim aci pentru astă-di, de şi am avea âncă multe de dis şi de reprodus, ca să probăm, până la ce grad se urcă puţina cugetare a adversarilor noştri, radicalii de la putere.
      Ţinem a fi generoşi şi chiar cu adversarii ce combatem. Ne rezervăm însă cele ce mai avem de spus în această privinţă, pentru alte ocasiuni, pe cari, suntem siguri, Românul nu va întârdia a ni-le procura. 


PRESSA,BUCURESCI, 17 DECEMBRE 1877.

      După căderea Plevnei, noutatea cea mai importantă, de care  s’a ocupat lumea politică, nu a fost decât convocarea anticipată a parlamentului englez şi comentariile belicoase ale pressei ministeriale din Londra. 
      La Berlin, chiar cercurile guvernamentale au fost viu emoţionate. Cu toate acestea, Gazeta Germaniei de Nord dice <că nu esistă nici un motiv pentru a se putea admite că, în actuala fasă a resbelului, Anglia ar decide a intra în acţiune pentru Turcia. S’ar putea crede mai lesne că armamentele englese n’au alt scop decât acela de a asigura garanţiile intereselor britanice cu ocasiunea negociaţiunilor eventuale de pace. Chiar în faţa dar a celor din urmă resoluţiuni luate de guvernul de la Londra, se mai speră, că se va putea reuşi, până la finele resbelului, a se depărta orce perturbaţiune a păcei europene.>
      Alte sgomote respândite susţin că, convocarea parlamentului pentru 17 Ianuariu n’ar avea alt scop, de cât acela de a cerceta o propunere în privinţa cumpărărei Egypetului; propunere, ce i s’ar supune de minister, care are intenţiunea de a răspunde, prin luarea posesiunei Egypetului, la faptul trecerei libere a Dardanelelor. 
      Până acum însă nu avem nici o veste positivă despre toate acestea, mai bine ar fi să mai adăstăm puţin, pentru a vedea în realitate, care va fi objectul deliberaţiunilor parlamentului Angliei. 
      În privinţa aceasta, diarul rus Golos, vorbind despre măsurile eventuale ce ar voi să ia cabinetul din Londra, dice că Rusia poate ascepta fără nelinisce sfârşitul acestui episode politic. 
      Tot într’o vreme însă, sgomote se răspândesc şi în privinţa încercărilor de pace, ce se urmează între cercurile politice ale Europei. În urma cererei de mediaţiune a Turciei, s’au preschimbat mai multe note între cabinetele Puterilor neutre. Nimeni până acum nu a refusat cererea de mediaţiune a Turciei, nici nu i-a dis să se adreseze direct protivnicei sale. Se susţine chiar că Germania, împreună cu Austria, ar căuta să afle, într'un mod cu totul confidenţial, cari sunt intenţiunile Rusiei.
      O corespondinţă de la Berlin, publicată în Independinţa Belgică de la 19 Decembre, susţine că, Principele Gortchacow nu va putea nici-o-dată trata pe basa notei turcesci, care ia, drept punct de plecare, integritatea imperiului otoman.
      Nu ne mirăm de loc aflând o asemenea vedere în intenţiunile Rusiei, de oare ne vorbesce menţionata corepondinţă din Berlin; dar suntem foarte mişcaţi, când vedem dicăndu-se, în aceeaşi relatare de la 19 curent, că Rusia ţine foarte mult la reluarea porţiunei Basarabiei, ce ni s’a înapoiat prin tractatul din 1850.
      Sunt unii publicişti, precum si unele publicaţiuni, cari aruncă, numai aşteptării publicului, lacom de nuvele, fel de fel de sciri, care de care mai de necredut şi mai nepotrivită.
      Este peste putinţă ca Rusia să aibă o asemenea dorinţă faţă cu Românii, când Augustul Împărat Alexandru II a dis cuvăntul său în faţa Europei, că nu pleacă să cotropească popoare, ci să desrobească pe creştini de subjugul apăsător al sectarilor Semi-lunei.
      Este peste putinţă ca Rusia să aibă o asemenea dorinţă faţă cu Românii, când cuvintele Principelui Gortchakow, din seara de 5 Decembre curent, sunt încă proaspete în memoria tuturor. La prândul de la Palat, d. ministru de finanţe, ridicând un toast, a dis că Principele Gortchacow ş’a atras simpatiele generale ale Românilor a ştiu să inspire iubire în inima tutulor câţi l’au audit vorbind despre viitorul ţărei cu atât interes şi bună-voinţă. Cancelariul imperiului, răspundând la acest toast, a dis că: lucrând ast-fel, nu a făcut decât să se pătrundă de adevăratele vederi ale Împăratului şi n’a pus în lucrare decât intenţiunile Augustului său Suveran. 
      Când dar asemenea asigurări da Principele Gortchacow, nu putem înţelege că vederile Împăratului erau de a cere Basarabia, ce o avem de la 1856, nici că simpatiile românilor au fost date cancelariului fiind că acesta ar lucra să desmembreze România. 
      Toate acestea dar sunt sgomote inventate, nefundate cu totul, şi pe cari n’avem de cât să le respingem şi să mergem înainte. 
      Găsim în adevăr oare-cari diare în Rusia, cari se ocupă de noi, pornesc fel de fel de planuri, cred că pot regula ele întinderea teritoriulul nostru, vorbind a ne da Dobrogea, a face în urmă alte schimburi şi alte întocmiri, cari de cari mai ingenioase, dupe fertilitatea spiritului iscusiţilor redactori de la foile ruse; toate aceste însă nu ne privesc pe noi românii, cari, înainte de toate, dorim să păstrăm ce avem.
      Am mai dori âncă, ca presa română să fie unanimă în privinţa aceasta. 
      Noi, în întru, ne putem despărţi în privinţa mijloacelor ce credem că trebuiesc întrebuinţate pentru înflorirea Statului; când însă este vorba de chestiuni esterioare, apoi aci nu mai poate fi cea mai mică neunire sau neînţelegere.
      Românul dar ar trebui să vorbească, şi, unindu-se cu noi în afirmarea credinţei ce păstrăm, că Rusia nu hrăneşte nici o dorinţă relativă la luarea Basarabiei, ce avem de la 1856, să arate încă, că este de părere, că nici darea Dobrogei, nici întocmirea de care vorbeşte diarul rus Gazeta de Moscova, nu va putea face mâine ca principalul organ al guvernului să susţie că s’ar putea admite o asemenea combinaţiune.
      Noi de acum ne pronunţăm că, o atare întocmire ar vătăma interesele şi viitorul naţiunei noastre.
      Mai ales în asemenea epoce critice şi dificile, totul ar fi trebuit dis, lămurit, hotărât, fără sfială, fără temere, pe faţă, pentru ca ţeara să scie ce se lucrează, şi străinul să cunoască cari sunt dorinţele şi hotărîrile noastre. 
      Păstrăm ceea ce avem, mai adăogând că: Delta Dunărei ne este indispensabile. 
      Încă o dată am dori să vedem şi cuvăntul Românului, care, fiind organ oficios, ne va spune tot de o dată cari sunt şi vederile guvernului în privinţa aceasta. 


